E-motions

Zum Thema: Treppenhäuser

(c) Aura Cumita

(c) Aura Cumita

Advertisements

Zum Thema “Schönheit” – ein Aphorismus von Nietzsche

§ 149

Der langsame Pfeil der Schönheit. — Die edelste Art der Schönheit ist die, welche nicht auf einmal hinreisst, welche nicht stürmische und berauschende Angriffe macht (eine solche erweckt leicht Ekel), sondern jene langsam einsickernde, welche man fast unbemerkt mit sich fortträgt und die Einem im Traum einmal wiederbegegnet, endlich aber, nachdem sie lange mit Bescheidenheit an unserm Herzen gelegen, von uns ganz Besitz nimmt, unser Auge mit Thränen, unser Herz mit Sehnsucht füllt. — Wonach sehnen wir uns beim Anblick der Schönheit? Darnach, schön zu sein: wir wähnen, es müsse viel Glück damit verbunden sein. — Aber das ist ein Irrthum.

(F. Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches)

Zum Thema Kunst: “Die Irreligiosität der Künstler”

§ 125

Irreligiosität der Künstler. — Homer ist unter seinen Göttern so zu Hause und hat als Dichter ein solches Behagen an ihnen, dass er jedenfalls tief unreligiös gewesen sein muss; mit dem, was der Volksglaube ihm entgegenbrachte — einen dürftigen, rohen, zum Theil schauerlichen Aberglauben — verkehrte er so frei, wie der Bildhauer mit seinem Thon, also mit der selben Unbefangenheit, welche Aeschylus und Aristophanes besassen und durch welche sich in neuerer Zeit die grossen Künstler der Renaissance, sowie Shakespeare und Goethe auszeichneten.

(F. Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches)

Zum Thema “Too much love”: ein Aphorismus von Nietzsche

§ 69.

Liebe und Gerechtigkeit. — Warum überschätzt man die Liebe zu Ungunsten der Gerechtigkeit und sagt die schönsten Dinge von ihr, als ob sie ein viel höheres Wesen als jene sei? Ist sie denn nicht ersichtlich dümmer als jene? — Gewiss, aber gerade desshalb um so viel angenehmer für Alle. Sie ist dumm und besitzt ein reiches Füllhorn; aus ihm theilt sie ihre Gaben aus, an Jedermann, auch wenn er sie nicht verdient, ja ihr nicht einmal dafür dankt. Sie ist unparteiisch wie der Regen, welcher, nach der Bibel und der Erfahrung, nicht nur den Ungerechten, sondern unter Umständen auch den Gerechten bis auf die Haut nass macht.

(F. Nietzsche, Menschliches, Allzumenschliches)

Wagner darf nicht in Israel gespielt werden

Heute las ich diesbezüglich einen lehrreichen Artikel von Ines Meier auf BLOUIN ARTINFO. Indessen werden Wagners Opern immer wieder in Berlin gespielt und vom Publikum mit sogar frenetischer Begeisterung aufgenommen. Das zeigt eine ungeheure Unverhältnismäßigkeit zwischen den kollektiven Identitäten der Menschen diesen beiden Ländern, zumindest was Wagner anbetrifft! Eine bedenkliche Wahrheit —

(…) “Wagner als emotionale Folter”: Das würde, aus ästetischen Gründen, die bei ihm oft psychologisch und physiologisch fundiert sind, auch der spätere Nietzsche sagen.

Sanda Weigl in Berlin

Nach genau einem Jahr, kehrt Sanda Weigl in Berlin zurück und tritt mit zwei denkwürdigen Banden auf. Am 11 Juni, an demselben Tag wie in das vergangene Jahr, Sanda Weigl singt zusammen mit Gypsy Restaurant (Janko Lauenberger – Gitarre, Vladimir Miller – Klarinette, Eugen Miller – Bass, Pan Marek – Schlagzeug) im Amphitheater in Monbijou Park, Berlin. Es werden aber nicht nur rumänische Lieder und Gypsy-Musik, sondern auch Swing, Blues, Cabaret Lieder (Brecht, beispielsweise) und Lieder von Edith Piaf gespielt.

Am 14. Juni tritt Sanda Weigl auf der Bühne des Rumänischen Kulturinstitutes in Berlin auf, in Begleitung von Ingenious Gentlemen (Hans-Jörn Brandenburg – Klavier, Dieter Fischer – Gitarre, Posaune, Banjo, Saxophon, Greg Cohen – Bass, Joe Bauer – Schlagzeug). “Good dreamers remember their dreams” heisst diesen Auftritt und, wie der Titel verspricht, werden Lieder von David Bowie, Beatles, Tom Waits, Taraf de Haiduci, sowie revolutionäre Lieder aus Mexiko, Spanien, Russland, Frankreich, Amerika gespielt.

Viel Spass!

“Si tengo que dejar de bailar, me muero” (“Dacă va trebui să mă las de dans, voi muri”) – Carmen Amaya (1913-1963)

Nu ştiu exact ce melancolie mă îndreaptă în seara asta spre Carmen Amaya, dar sunt convinsă că ascultând Alegrías  în acest moment, este cel mai potrivit lucru pe care-l poate face cineva aflat într-o astfel de melancolie. Carmen Amaya a fost o gitana, dansatoare de flamenco, de o vitalitate şi o forţă de expresie a emoţiilor impresionante.

Cel mai frumos portret i-l face Antonio Mairena (Antonio Cruz García, gitano, cântăreţ de flamenco – 1909-1983), care începuse o relaţie amoroasă cu Carmen Amaya, ce nu a putut fi continuată, căci imediat după izbucnirea războiului civil în Spania (1936-1939), din cauza unor complicaţii, aceasta decidea să plece mai întâi la Lisabona, apoi în Argentina. Timp de 11 ani face turnee în toată America de Nord, iar în 1947 se întoarce în Spania lui Franco.

„He tenido amor. Y lo he sentido muy profundamente. Yo conocí una artista que ha sido para mi el genio más grande que ha dado el baile, era una gitana de bandera, un embrujo, una sustancia, un sabor, una nobleza pero de esta nobleza… de estos gitanos que no necesitan más que el agua que va corriendo por el río y la estrella en el cielo… Carmen Amaya… Me entusiasmó aquella gitana, me agradó… Ella me conoció y nos conocímos más de cerca, muy cerca, muy cerca… Entonces… ella me dijo que sí. Y yo le dijé que sí. Y con la ilusión de lo que pudiera sufrir de aquella aventura… tan gitana. De aquellos días después vino la guerra… civil española, que a ella la obligó marcharse a América… y nuestros deseos quedaron un poco en el aire… quiza … y los de la timidez… de ella, quiza… que yo tambien quiza, de la timitez mía (…), pero sí me enamoré de esta personalidad, más me enamoré de este arte inconfundible, inimitable y que no volverá más.”

Traduc numai o parte: era “o nobleţe, dar de o noblete dintre acelea, era dintre acei gitanos , care nu au nevoie de nimic altceva decât de apa care curge în râuri şi de steaua de pe cer… Carmen Amaya. (…), dar mă îndrăgostisem de această personalitate, mai mult, mă îndrăgostisem de această artă inconfundabilă, inimitabilă şi care nu se va mai întoarce în veci.”

Alegrías (Bucurii) îmi place în mod special datorită construcţiei geniale, care îmbină vioiciunea instrumentaţiei (Sabicas alias Agustín Castellón Campos), cu dramatismul vocii şi forţa dansului ei. Iată aici imaginea in nuce a corpului uman ca o armă cu muniţii inepuizabile! Dansul lui Carmen Amaya prin sonoritatea lui (specifică genului Flamenco) este capabil să dăruiască un moment de o intimitate extremă: nu cred să fie posibilă o apropiere mai mare decât aceea de a te trezi pe neaşteptate înlăuntrul corpului celei care dansează şi de acolo, ascultându-i mişcările şi vizualizându-le, să priveşti lumea şi să constaţi cu luciditate, (fără a fi tentat de a evalua constatarea) că acest corp dansează în mijlocul unui abis, că în afara lui nu există altceva decât neantul… Şi să numeşti aceasta “Alegrías”!

Today: Re-Visions of the Romanian Revolution in Arts and Media Theory – Galerie Plan B (Berlin)

June 2, 2012 – 10 am
Galeria Plan B, Potsdamer Str. 77-87, Berlin

10 am
Introductory Note
Konrad Petrovszky (Berlin) & Tobias Ebbrecht (Weimar)

Two Regimes of Visibility after the Televised Revolution
Ovidiu Tichindeleanu (Cluj/Chisinau)

11.30 am
Coffee Break

12 am
Engendered Histories. A Comment on VIDEOGRAMS OF A REVOLUTION and THE AUTOBIOGRAPHY OF NICOLAE CEAUCESCU.
Susanne Wagner (Weimar)

The Revolutions of ’89 in Romania and Poland. Comparing Intersections of Media and History
Przemyslaw Suwart (Weimar-Jena-Erfurt)

1.30 pm
Lunch Break

2.30 pm
Piata Universitatii – The Site of Perpetual Re-enactment. Self-mirroring and Difference
Raluca Voinea (Bucharest) & Bogdan Ghiu (Bucharest)

To Enact and Re-enact. Some Critical Remarks on a Current Artistic Practice
Maria Muhle (Stuttgart/ Berlin)

4 pm
Coffee Break

4.30 pm
Excerpts from: The Last Hour of Elena and Nicolae Ceaucescu (Die letzten Tage der Ceaucescus) by Milo Rau

Panel Discussion: Re-Visions and Recreations of Romanian History in Film, Theatre, Video & Per-formance Art
Andrei Ujica; (Karlsruhe), Milo Rau (Cologne), Raluca Voinea (Bucharest)
Chair: Bert Rebhandl (Berlin)

Burkhard Meyer-Siekendieck: Nietzsche ca teoretician al unei estetici a epigonalităţii? (Ästhetik der Epigonalität) – câteva notiţe

În prima parte a “Omenesc, Preaomenesc” Nietzsche are câteva aforisme ce pot fi considerate teoretizări ale condiţiei estetice a poetului. Pentru Nietzsche raportarea la tradiţie este o autoîncătuşare, din cadrele căreia nu te poţi emancipa cu totul, dar poţi, cel puţin, crea iluzia unei descătuşări. Această iluzie este “rezultatul suprem al unei evoluţii necesare în artă” mai spune Nietzsche (KSA, 2, p. 181).  Momentul parodierii de către Lessing a formei estetice franceze în spaţiul german ar fi condus la un salt înapoi la Shakespeare, la naturalism, la începuturile artei producând o ruptură în continuitatea acelei iluzii a “descătuşări”. O dată ce această ruptură s-a produs, chiar şi cel mai talentat dintre scriitori nu va reuşi, decât o “permanentă experimentare”, aşa cum a procedat Goethe, care a reuşit totuşi să se distingă din rândul generaţiei sale, prin aceea că trăia arta ca o amintire, “rememorare” a artei adevărate.

În istoria literaturii ruptura cu tradiţia (pentru Nietzsche tradiţia este forma antică şi franceză a artei), sau “revoluţia în poezie”, chiar dacă a ocazionat dezvoltarea poeziei a diverselor popoare, totuşi ea s-a produs cu preţul scump şi nefast, spune Nietzsche, al formării unui spirit modern care, cu neliniştea şi ura lui împotriva măsurii şi a îngrădirii, a înlocuit “măsura estetică” cu “frâiele logicii”. Un efect chiar mai nociv produs prin renunţarea la îngrădirile tradiţiei antice şi franceze percepute ca “iraţionale” ar fi constat în etichetarea ca iraţional a oricărui tip de “cătuşe” şi “îngrădiri” sau limite.

Poetul ca o punte. O altă dimensiune importantă în această estetică, o reprezintă imaginea poetului “ca unul ce face viaţa mai uşoară”, şi prin aceasta filosoful german evidenţiază efectul terapeutic al scriiturii, nu pentru poetul însuşi, ci pentru public, pentru receptorul de artă. “Poeţii, scrie Nietzsche, în măsura în care şi ei doresc să uşureze viaţa oamenilor, fie îşi întorc privirea de la prezentul anevoios, fie ajută prezentul printr-o lumină, pe care o fac să lumineze dinspre trecut în noi culori. Pentru a fi capabili de acest lucru, trebuie să fie ei înşişi nişte fiinţe întoarse cu faţa spre trecut: aşa încât ei pot fi folosiţi drept punţi spre timpuri şi reprezentări foarte îndepărtate, spre religii şi culturi care sunt pe punctul de a pieri sau care au pierit deja. Ei sunt, de fapt, mereu şi în mod necesar epigoni.” (KSA, 2, S. 143). Acest diagnostic, deloc măgulitor pentru poet, cade ca o ghilotină peste orice pretenţie a poetului de a fi altceva (poate mai substanţial, esenţial) decât o punte, un mijlocitor între figuri ancestrale, mitice şi prezent. De aceea, poetul nu poate fi decât un epigon.

Nietzsche prevede arta cu sarcina de a conserva, de a revigora reprezentările care şi-au pierdut strălucirea o dată cu trecerea timpului. De aceea, el va numi arta drept “o invocatoare a morţilor”, asemenea revenirii în vis a unor morţi iubiţi. Conform acestei “utilităţi” de ansamblu a artei, acelora care nu se află în primele ei rânduri, deci care nu pot “masculiniza omenirea”, adică nu deţin mijloacele artistice necesare pentru a reînvia diferite epoci şi spirite, nu le rămâne decât să “inocenteze”, să “copilăreasă” omenirea, căci pentru aceştia emoţiile din primele etape ale vieţii sunt mai aproape de acele vremuri “timpurii” decât contemporaneitatea.

Pe lângă această reprezentare a poetului şi a artei ca “invocatori ai morţilor”, Nietzsche formulează în partea a doua a “Omenesc Preaomenesc” imaginea poetului ca “o calăuză” în viitor. Astfel, forţa poetică nu se mai îndreaptă către revitalizarea epocilor trecute, nici chiar către o minuţioasă portretizare a prezentului, ci către viitor. Recunoaştem aici ceea ce s-ar putea numi imaginea poetului profet, care s-ar caracteriza prin aceea, că el s-ar afla la adăpost faţă de jarul pasiunilor. Poeţii acestei “noi arte” vor versifica, spune Nietzsche, imaginea omului frumos, aşa cum vechii poeţi versificau, imaginea zeilor. Caracteristic unei astfel de “arte noi” este faptul că ea va elibera graţia seriozităţii din strânsorile contradicţiei şi nicidecum impacienţa dezbinării, o reprezentare în care izul hegelian nu poate fi ignorat.

Am încercat mai sus o prezentare succintă a celor mai importante idei estetice nietzscheene privitoare la literatură cuprinse în carte sa “Omenesc Preaomenesc”. Posibilitatea de a interpreta aceste consideraţii Nietzscheene ca o estetică a epigonalităţii, aşa cum propune profesorul Burkhard Meyer-Siekendieck, merită atenţia.  Profesorul de la Freie Universität (Berlin) operează o diferenţă conceptuală între Epigonentum (epigonism) şi Epigonalität (pe care n-aş şti cum să-l traduc altfel, decât prin epigonalitate) în cartea sa “Die Ästhetik der Epigonalität. Theorie und Praxis wiederholenden Schreibens im 19. Jahrhundert: Immermann – Keller – Stifter – Nietzsche” (Estetica epigonalităţii. Teorie şi practică a re-scrierii în secolul al 19-lea: Immermann – Keller – Stifter – Nietzsche) apărută la editura A. Francke, Thübingen / Basel, 2001.

Primul capitol al cărţii propune o elucidare a  sintagmei “estetica epigonalităţii”: în vreme ce epigonismul are o conotaţie exclusiv negativă, epigonalitatea ar fi singura condiţie (cel puţin în secolul al 19-lea) a poetului în raportul inevitabil cu tradiţia. Astfel, scrierea epigonală este o “scriere repetată” sau, poate mai elegant exprimat, o “re-scriere”. Această “repetare” (Wiederholung) trebuie înţeleasă ca “amintire” sau “rememorare”. Scrierea epigonală ar fi un echivalent pentru concepţia lui Nietzsche despre artă ca “amintire a adevăratei arte”, aşa cum transpare ea mai ales în “Omenesc, Preaomenesc”. Meyer-Sieckendieck defineşte conceptul “epigonalitate” drept “starea conştiinţei unei generaţii litarare, care începe prin a se concepe în raport de diferenţă cu istoria anterioară şi prin a menţine tocmai în această diferenţă acea istorie anterioară ei ca o paradigmă estetică.” Epigonalitatea (format prin substantivizarea adjectivului german “epigonal”) ar fi, deci, însuşi principiul activităţii artistice. Meyer-Siekendick identifică trei forme ale scrierii epigonale: cea naivă, cea critică şi “repetarea afirmativă” (affirmatives Wiederholen).

Autorul încearcă să valideze teza că această paradigmă nu este doar una istorică, reprezentativă pentru secolul al 19-lea, ci că, prin modernitatea ei, are o relevanţă actuală. Lucrările lui Michel Foucault, Jaques Derrida şi Gilles Deleuze – mari nume ale postmodernităţii – sunt referinţele teoretice de fundal, iar conceptele Hypertextualitate al lui Gerard Genettes şi Intertextualitate al Juliei Kristeva construiesc cadrul metodic în care autorul german îşi plasează teza principală a studiului, anume că Nietzsche este teoretician al unei estetici a epigonalităţii, că confruntarea critic literară şi culturală a lui Nietzsche cu “epoca epigonilor” reprezintă o schimbare de paradigmă (ca un discurs al memoriei culturale) în modul de construire a teoriilor estetice de către modernitate.

Interpretării lui Meyer-Siekendieck trebuie să-i reproşăm în primul rând faptul că operează cu un concept al epigonalităţii foarte “slab”, chiar dacă pozitiv, acesta suprimă tocmai ideea acelei lupte atât de prezentă în estetica lui Nietzsche. În plus, aparatul conceptual este extrem de greoi şi stufos pentru a explica în termeni diluaţi un fenomen din practica literaturii, caracterizat mai ales printr-o relaţie conflict, de luptă, de angoasă şi durere, cu tradiţia, ce a fost mult mai direct şi mai simplu formulat de către Harold Bloom prin conceptul critic “anxietatea influenţei” şi care se află mult mai aproape de spiritul filosofiei nietzscheene. Şi Bloom vorbeşte despre “arta memoriei” în actul literar, dar “rememorarea” şi “rescrierea” nu capătă la el sensul unei “repetiţii”, aşa cum îl sugerează profesorul german, ci – în caz de reuşită “rememorarea”, respectiv “rescrierea” ar avea ca rezultat originalitatea, unicitatea, autenticitatea (valoare atât de preţuită de Nietzsche), şi prin urmare depăşirea într-un anumit sens a precursorului.

E adevărat că Meyer-Siekendick are în vedere mai ales “generaţii literare”, în vreme ce în teoria lui Bloom focusul se opreşte asupra acelui scriitor ce se evidenţiază estetic mult deasupra unei generaţii literare. Bloom însuşi a fost influenţat de Nietzsche şi a accentuat faptul că valoarea estetică se bazează pe durere şi memorie.

Images that speak for themselves – Street Art in Athen

As I was visiting Athen in spring 2010, I was literally astonished by the huge and remarkable production of Street Art. In no other world city have I noticed such a deep need for artistic expression beyond the established art! At that particular time, nothing else was able to render me a more complete image about the spirit of this city and of its inhabitans.

Today, I have heard on the news, that the Greek Journalists have gone on strike. They won´t release any news and tomorrow there will be no newspaper on the market. So, “silent” as they have decided to be, I am expressing my solidarity with them by sharing with you one of my series of photos with Street Art in Athen.